Maison Bonjour · Casele

Artizanii noștri

În spatele fiecărui obiect, o casă. În spatele fiecărei case, gesturi pe care timpul nu le-a șters.

Artizan Maison Bonjour
F. Brottier   Olfapac
Philippe, Florence, Marianne și Amy   Atelierul Louis Sicard
Producătorii Lou Païs, la piața lor din Provence
Nominoë
Maison Bonjour nu selectează doar produse. Căutăm case, ateliere, familii, gesturi transmise. Fiecare artizan prezentat aici dă unei regiuni materia, parfumul sau memoria sa.
Faïencerie de Pornic

Faïencerie de Pornic

Aici, gestul nu s-a grăbit niciodată. Din 1947, pe această coastă unde lutul are culoarea cerului dinainte de furtună, olarii pictează încă manual, pensulă după pensulă. Petit Breton, bolul care poartă un prenume, s-a născut în 1950 sub mâna lui Raymond Cordier, și de atunci, fiecare decoratoare reia același gest, fidel, răbdător. Am ales această piesă pentru că nu minte: poartă încă urma mâinii care a creat-o.

Nominoë

Nominoë

La Perros-Guirec, unde vântul aduce mirosul de iod până în grădini, Mylène Ricard și Paul Reuzé au preluat în 2025 povestea unei mărci născute în familia lor, în 2008. I-au adus toată exigența lor: îngrijiri bio gândite și fabricate în Bretania, cu brânca-mării culeasă manual, grozamă, hrișcă: plante de lande și dune pe care nicio altă cosmetică nu îndrăznește să le atingă. O generație tânără în slujba unei moșteniri.

Les Artisans du Sel

Les Artisans du Sel

Pe peninsula Guérande, unde lumina serii face mlaștinile să scânteieze, Mérédith și Gautier Férard duc mai departe, din 2018, un gest vechi de mii de ani, moștenit de la o casă înființată în 1999. În fiecare seară, aproximativ douăzeci de paludieri culeg manual floarea formată la suprafața apei, fără să atingă vreodată fundul. Doi ani de uscare naturală, fără nicio rafinare: această sare păstrează în ea memoria mlaștinii care a văzut-o născându-se.

Olfapac

Olfapac

La Olfapac, Françoise creează de ani buni cărți care miros frumos, moștenitoarea discretă a batistei cu flori de portocal, parfumată încă din secolul al XVII-lea. Fabricate în Franța, biodegradabile, impregnate manual cu un parfum care rămâne mult după deschiderea coletului: o mică atenție strecurată în fiecare comandă, pentru ca experiența să înceapă chiar înainte de a deschide cutia.

Atelier D

Atelier D

La Lorient, cu fața spre ocean, Delphine Vannoote a fondat Atelier D în 2020, moștenind un meșteșug transmis din mamă în fiică. Galetele și paleții ei, premiați pentru sablé-ul din hrișcă și fulgii de caramel, sunt frământați cu unt extra-proaspăt și încheiați cu un vârf de floare de sare de Guérande. Nimic altceva: doar gustul sincer al untului și al Bretaniei.

Ma Kibell

Ma Kibell

Ma Kibell, „cada mea” în bretonă, este o săpunărie din Saint-Donan, în Côtes-d'Armor, unde săpunurile se gătesc încă ușor, la abur, așa cum gătești un fel de mâncare pe care îl iubești. Algele, sarea de Guérande, plantele de coastă: totul vine de aici, ales manual, saponificat în casă. Un meșteșug artizanal, fără ocolișuri, care miroase a mare și a răbdare.

Faïencerie Louis Sicard, Aubagne

Faïencerie Louis Sicard

Louis Sicard se naște în 1871 într-o familie de ceramiști. Format de tatăl său Léon, apoi în atelierele din Apt, Menton și Fréjus, stăpânește devreme roata și emailul. La douăzeci de ani, Regina Victoria vine să îi vadă lucrările; în 1926 este numit profesor la Școala de Belle-Arte din Marsilia.

În 1895 primește o comandă banală: un cadou de firmă pentru o societate de cărămidării din Marsilia. Modelează o cigale din faianță. Obiectul devine emblema Provencei și îi aduce autorului porecla de « Tatăl Cigalelor ». Pe cartea lui de vizită, în provensală, o singură dedicație: « Prietenilor mei, care mă ajută să-mi câștig viața. »

La moartea sa, în 1946, fiii Georges și Théo continuă până în anii '70. În 1972, familia Amy preia casa. Astăzi lucrează acolo Florence, Marianne și Philippe Amy. Două familii, un singur atelier: bastida din secolul XVIII de pe bulevardul Émile Combes, al cărei coș mare, ultima urmă a vechilor cuptoare cu lemne, este clasat monument istoric.

Maison Léonard Parli, Aix-en-Provence

Maison Léonard Parli

Léonard Parli nu era provensal. Venea dintr-o familie de cofetari elvețieni stabiliți în sudul Franței la începutul secolului XIX. Inițial confiseur de fructe, descoperă calissonul în timpul unei șederi la Aix-en-Provence și decide să facă din el specialitatea sa.

În 1874 fondează pe avenue Victor Hugo prima fabrică de calissons din Aix. Alege deliberat noile cartiere de sud, aproape de gară și de o fabrică de migdale. Un an mai târziu perfecționează o mașină care permite, potrivit propriului său prospect, « o producție rapidă și îngrijită a dulciurilor, păstrându-le calitatea ». În 1908, atelierul produce trei sute de kilograme pe zi.

Două familii și-au transmis de atunci exclusivitatea meșteșugului. Casa este astăzi clasată Entreprise du Patrimoine Vivant, o distincție acordată de statul francez meseriilor de artă rare. În atelier lucrează maeștri calissonieri cu peste patruzeci de ani de experiență.

Le Chatelard 1802, Drôme provensală

Le Chatelard 1802

Pe dealul Chatelard, familia Montaud cultivă lavandă de generații. Numele casei este cel al fermei de familie; 1802 este data gravată pe o piatră de talie din fața clădirii.

Timp de aproape două secole, recolta pleca brută către parfumierii din Grasse. În anii '90, frații Montaud iau o decizie care schimbă totul: să nu mai vândă materia primă, ci să o transforme ei înșiși. Așa se nasc uleiurile esențiale, săculeții cu flori uscate, apoi săpunurile.

Totul se fabrică în atelierele din Saint-Auban-sur-l'Ouvèze, pe platourile înalte ale Drômei provensale, pe drumul lavandei. Săpunurile conțin 72% ulei, maximul posibil, și sunt exclusiv vegetale. Casa menține câteva zeci de locuri de muncă într-o regiune care se depopulează.

Maison Guénard, Domaine de Jaumore, Velaux

Domaine de Jaumore

Povestea familiei Nasles pe aceste pământuri începe în 1901. În 1974, Michelle Nasles preia domeniul familial și plantează acolo primele vițe. Fiul ei, Olivier, continuă: în 1996 instalează o plantație de o mie patru sute de măslini la poalele satului Éguilles.

În 2017 dă peste o parcelă de o mie de măslini lăsați în paragină de ani de zile, pe șase hectare la Velaux. Decide să o repună în producție. Pentru asta plantează șase sute de arbori în plus, în mijlocul rândurilor, soiuri provensale: aglandau, salonenque, bouteillan.

Aceste rânduri sunt distanțate la paisprezece metri unul de altul. Este distanța pe care o foloseau cei vechi, care semănau cereale între măslini ca să nu piardă niciun metru de pământ. Domeniul este cultivat în agricultură biologică, iar uleiul se presează rapid după recoltare.

Provence Tradition

Provence Tradition

Vincent Mignerat fondează Provence Tradition în 1987 cu o idee simplă: să modernizeze cultura plantelor aromatice în Provence, în loc să o lase să dispară. La acea vreme, doar câțiva agricultori începeau cultura cimbrului în regiunea PACA.

Aproape patruzeci de ani mai târziu, aproximativ cincizeci de producători cultivă plante aromatice în sudul Franței, independenți sau în cooperative, legați de casă prin relații contractuale durabile.

Casa lucrează exclusiv cu filiere franceze și locale, în agricultură biologică sau rațională, sub semne de calitate Label Rouge și IGP. Mândria sa nu este comercială: este aceea de a fi contribuit la menținerea acestor agricultori pe teritoriul lor.

Le Béret Français

Le Béret Français

Pe vremuri, zeci de ateliere din Pirinei făceau berete. Cele mai multe s-au închis în secolul XX și, odată cu ele, un savoir-faire întreg risca să dispară. Le Béret Français s-a născut în 2012 la Bayonne tocmai pentru a-l păstra.

În atelier, fiecare beretă trece prin aceleași etape: lâna merinos e tricotată, apoi pâslită, gestul numit foulonnage, care o face densă și caldă, întinsă pe formă, uscată și finisată. Aproape o săptămână de lucru și nenumărate treceri prin mâinile artizanilor, pentru un singur obiect.

Statul francez a recunoscut acest savoir-faire cu eticheta Entreprise du Patrimoine Vivant, rezervată atelierelor de excepție. Iar fabrica și-a deschis ușile: vizitatorii pot vedea toate etapele și își pot face chiar propria beretă, alături de artizani.

Am ales bereta lor pentru că e exact ce caut în fiecare cutie: un obiect pe care toată lumea crede că îl cunoaște și o poveste pe care aproape nimeni nu o știe.

Okina

Okina

Soule e cea mai mică dintre cele șapte provincii ale Țării Bascilor: văi verzi, oi pe pantele munților, sate de câteva sute de suflete. Aici, la Idaux-Mendy, Hervé Lanouguère a deschis în 2004 o biscuiterie artizanală, Okina. În 2013 i s-a alăturat Hervé Boissinot.

La început, Okina făcea trei rețete de biscuiți dulci: simplu, cu ciocolată și cu alune. În 2009 a venit ideea unei game sărate, iar alegerea s-a făcut firesc, spre ce crește în jur: brânza de oaie Ossau-Iraty și ardeiul d’Espelette.

Brânza vine de la o fromagerie din regiune cu care Okina lucrează de mulți ani. E rasă în atelier și pusă direct în aluat, la frământare. Rețetele rămân simple, fără coloranți și fără conservanți, cu ingrediente locale ori de câte ori se poate.

Azi, în atelierul din Idaux-Mendy lucrează unsprezece oameni, iar biscuiții lor ajung în epicerii fine din toată Franța și de peste granițe. Acum, și la tine.

Antton

Antton

Antton s-a instalat în 1993 la Espelette, pe piața satului, acolo unde ardeiul basc e rege. Casa e condusă de maestrul ciocolatier Ronan Lagadec Arretche.

Specialitatea ei are o poveste demnă de folclorul basc. Se spune că, într-o zi, cei din atelier au strecurat în glumă pastă de ardei d’Espelette într-o ganache bogată în cacao, pentru un ghid turistic. Ghidul s-a îndrăgostit de ea, iar farsa a devenit rețetă: ganache-ul cu ardei Lamin Alaiak, „spiridușii veseli”, după laminak, duhurile pădurilor și peșterilor din legendele basce.

De atunci, Antton explorează toate drumurile dintre cacao și terroir: ciocolată neagră sau cu lapte cu ardei d’Espelette, cireșe negre, sare de Salies-de-Béarn. Ganache-urile casei au fost premiate de cluburi de degustători de ciocolată.

Atelierul se vizitează gratuit: îi vezi pe ciocolatieri la lucru și afli istoria ciocolatei în Țara Bascilor, o istorie care a început la Bayonne, acum aproape patru secole.

Etxean Egina

Etxean Egina

Baigorri, Saint-Étienne-de-Baïgorry pe hărțile franceze, e un sat din Basse-Navarre, într-o vale de vii și munți, la câțiva kilometri de Spania. Aici, Audrey și Serge Narbaiz au creat Etxean Egina: Audrey fabrică, Serge face produsele cunoscute.

Totul pornește de la saponificarea la rece, metoda folosită de generații: uleiurile și untul vegetal devin încet săpun, fără să fie încălzite, și își păstrează astfel proprietățile. Atelierul lucrează cu materii prime bio, în serii mici: săpunuri cu lapte de oaie sau de măgăriță, creme, lumânări vegetale.

Laptele demachiant din cutie vine din aceeași filozofie. Pornește de la linimentul oleo-calcaros, o rețetă tradițională folosită de mult pentru îngrijirea bebelușilor, refăcută aici cu ulei de susan bio pentru față și corp.

Numele spune tot: etxean egina, „făcut în casă”. Exact așa am vrut să intre Țara Bascilor în baia ta.

Albane H.

Albane H.

Totul a început în 2014, cu o hartă a Nantes-ului, orașul ei natal. Albane Habans, graficiană și ilustratoare independentă, voia să-și deseneze orașul cu propria privire, cu tuș negru, linie cu linie.

Desenul a devenit afiș, apoi carte poștală, sacoșă, poster de colorat. Au urmat alte orașe, alte regiuni: azi, Albane ilustrează Franța întreagă, și chiar dincolo de ea.

Afișele ei au ceva de hartă și ceva de album de amintiri: monumente, peisaje și specialități, adunate într-o singură imagine de explorat cu privirea. Cel dedicat Țării Bascilor e ilustrat și tipărit în Franța.

Am vrut în fiecare cutie un obiect care să rămână după ce produsele s-au terminat. Afișul lui Albane e acel obiect.

Moulin de la Rouzique

Moulin de la Rouzique

La câțiva kilometri de Bergerac curge Couze, un râu mic a cărui apă, deosebit de pură, a îmbogățit o vale întreagă. Nu prin vin, nu prin grâu, ci prin hârtie. Timp de secole, valea Couze a fost unul dintre marile centre papetare ale Franței, iar morile ei au aprovizionat Europa cu mult înainte ca mașinile să existe.

Moulin de la Rouzique este una dintre puținele mori care încă lucrează, iar Louise este cea care ține gestul în viață. Hârtia se face pe sită, foaie cu foaie, din fibre de bumbac: rama se scufundă în cuvă, se scurge, se presează, se usucă. Nicio foaie nu seamănă perfect cu următoarea, iar marginile neregulate sunt semnătura mâinii, exact ceea ce industria a petrecut două secole încercând să elimine.

Am ales această moară pentru că face lucrul cel mai rar din lumea de azi: un obiect obișnuit, făcut încet.

Les Bougies de Babeth

Les Bougies de Babeth

La Périgueux, Babeth face buchete de fondante parfumate în serii mici, manual, floare cu floare. Ceara este vegetală, parfumurile se schimbă odată cu anotimpurile, iar vasul în care sunt așezate florile este și el lucrat manual, gândit de la bun început ca să rămână după ce parfumul s-a terminat.

Parfumul Nucă și Miere nu există tot anul: face parte din seria de sezon, în cantitate limitată. Este exact motivul pentru care l-am ales pentru octombrie, un parfum care, ca și regiunea, apare o dată pe an și apoi dispare.

Apisphère

Apisphère

La Saint-Aulaye, în Périgord, doi tineri apicultori pasionați au construit o gamă întreagă în jurul stupilor lor: miere, dar și produse sărate și dulci în care mierea nu este un adaos, ci ingredientul de bază. Mierea folosită provine exclusiv din Périgord, o alegere de trasabilitate, nu de marketing.

Rețetele sunt fără conservanți și fără coloranți, iar borcanele sunt umplute manual. În ambele produse din această ediție, mierea nu corectează gustul: îl conduce. Ea dă echilibrul muștarului și construiește crema tartinabilă.

Am ales două produse de la același producător, ceea ce de obicei nu fac. Motivul este simplu: împreună, muștarul și crema spun aceeași poveste la două capete ale aceleiași zile, una la micul dejun, cealaltă la prânz.

Domaine de Béquignol

Domaine de Béquignol

În 1972, Claude Ginèbre se întoarce pe pământurile familiei, la Carlux, în inima Périgordului Negru. Are studii de chimie și o idee simplă: să facă ceva cu nucile din jurul lui. Începe cu aperitive și fructe în lichior, iar în 1979 lansează gama de ciocolată. În 1984 primește premiul pentru cea mai bună ciocolată din Franța pentru nogaillou.

Din 2016, fiica sa Marion conduce casa. Este aromaticiană alimentară de meserie și a revenit în afacerea de familie după o primă experiență în regiunea pariziană. Două generații, aceeași nucă.

Arlequinele sunt specialitatea lor. Fiecare miez de nucă este mai întâi prăjit, apoi ușor caramelizat, și abia la final învelit în ciocolată. Această pregătire prealabilă face toată diferența: nuca nu dispare sub ciocolată, ci se simte.

În fiecare lună, noi case se vor alătura acestei pagini, pe parcursul edițiilor.